Am o scumpete de nepoata care face numai traznai. Cand era mai mica de abia incepuse sa mearga, parca, parca imi venea sa o bat toata ziua. Mi-am dat apoi seama ca nu-mi plac copii prea mici. Imi plac cei care incep sa puna intrebari, sa aiba mofturi, sa tipe, sa alerge prin casa si sa-mi consume energia. La urma urmei pentru ce e bun un copil? Nu ca sa te zapaceasca? Sa iti umple timpul?
Asta mica se numeste LOLO. Adica atat isi prununta numele, i-a ramas de cand i-am zis eu prima data Lolita, iar apoi s-a transformat in Lolo. E o splendoare de copil. Are doi ani si cateva luni si incep sa cred ca tare as vrea sa nu mai creacsa mai mult de patru ani. Copila asta are un farmec incredibil si nu zic asta pentru ca e a mea. Multi copii au farmec, dar al ei e ceva haotic, ceva lipsit de nivel, de margini, o chestie marunta care i-a amploare pe masura ce deschide ochisorii. Poate sunt si eu fascinata pentru ca niciodata nu am crescut in preajma unui copil.
Nu stiu zau cand voi avea copii, deoacamdata nu am nimic in program, cert este ca pe Lolo asta o iubesc ca pe a mea. Ma doare sufletul cand o aud ca plange chiar daca plange din mofturi. Azi cand am fost la ea nici macar nu m-a bagat in seama pana cand n-am scos o bomboana si un suculet din geanta. Apoi le-a luat si si-a vazut de ale ei.
Eu cred ca totusi ca supararea ei e cu totul alta. Are mai multa nevoie de atentie si acum din pacate timpul meu e mai limitat, nu-mi mai prea permite sa ma duc zile intregi sa ma joc cu ea. Si intamplarea face ca mami a ei a terminat si concediul maternal si a inceput munca. Sta cu “mamai” pe care din cate am cam inteles o goneste mereu. Si cred ca mai era suparata dintr-un motiv: nu l-am dus si pe prietenul ei sa o vada. Prietenul ei e prietenul meu, de fapt, dar atat de mult il iubeste ca n-am putut sa vad gelozie mai mare. Am zis ca am rivala cand se va mari.
Cert e ca mi se rupe sufletul cand vad ca biata Lolo are nevoie mare de companie, nu doar a mea, de a multor oameni care sa-i ofere atentie, de unor oameni care sa-i bage in seama prostiile, sa sara cu ea pe perne, sa deseneze pe pereti si sa se ascunda dupa perdea. Si poate nu neaparat oameni mici ca ea, dar oameni de la care sa vada afectiune, sa simta ca ii ofera timpul si atentia lor, sa simta ea ca e mica printesa a casei sau de ce nu a universului.
Am observat in general la copii mici o frustrare enorma cand isi dau seama ca nu primesc atentia si respectul cuvenit. Iar parintii se intreaba de ce se tavalesc ei pe jos si dau din picioare.
Poi am incercat zau sa le raspund la toti, dar nici unul nu vede motivul. Am auzit adesea replica: “da’ ce ? il conduc io sau el pe mine? ce el m-a facut sau eu pe el” si desigur multe altele asemanatoare. Dar se pare ca parintii nu-si dau seama ca de fapt ei doar trebuie sa isi creasca copii si nu sa si-i conduca, ca micutii au nevoie de o companie nu de un sef, ca pruncii astia trebuie sa auda lucruri frumoase si nu tipete de la parinti atunci cand ei fac vreo boacana.
Ma uitam si zilele trecute la o doamna care mergea cu feciorul ei pe strada, acesta avand nu mai mult de trei ani. Bietul copil voia sa mangaie o pisica iar maica-sa tipa ca ultimul animal sa nu mai punamana pe ea ca ea se grabeste. Poi cum sa nu se tavaleasca copilul ala pe jos si sa zbiere daca are de la cine sa invete? In plus el nu vrea decat sa atraga atentia. Se simte neglijat…
Spun asta pentru ca iata, nepotenia mea care are si ea doi ani si cateva luni e cam pe culmile datului din picioare daca nu i se cumpara ceva ce vrea ea, dar numai in fata parintilor. Cu mine e o scumpete. Si ma intreaba maica-sa de ce e asa cuminte in preajma mea? Stau si ma intreb eu - oare nu e vizibil, avand in vedere ca saraca abia daca e scoasa afara 30 de minute pe zi si vrea sa vada cat mai multi oameni, cat mai multe locuri, cat mai multa agitatie, lucruri pe care eu i le ofer gratis nu pe criteriul: “daca nu esti cuminte, nu pupi aia”.
Asta mica se numeste LOLO. Adica atat isi prununta numele, i-a ramas de cand i-am zis eu prima data Lolita, iar apoi s-a transformat in Lolo. E o splendoare de copil. Are doi ani si cateva luni si incep sa cred ca tare as vrea sa nu mai creacsa mai mult de patru ani. Copila asta are un farmec incredibil si nu zic asta pentru ca e a mea. Multi copii au farmec, dar al ei e ceva haotic, ceva lipsit de nivel, de margini, o chestie marunta care i-a amploare pe masura ce deschide ochisorii. Poate sunt si eu fascinata pentru ca niciodata nu am crescut in preajma unui copil.
Nu stiu zau cand voi avea copii, deoacamdata nu am nimic in program, cert este ca pe Lolo asta o iubesc ca pe a mea. Ma doare sufletul cand o aud ca plange chiar daca plange din mofturi. Azi cand am fost la ea nici macar nu m-a bagat in seama pana cand n-am scos o bomboana si un suculet din geanta. Apoi le-a luat si si-a vazut de ale ei.
Eu cred ca totusi ca supararea ei e cu totul alta. Are mai multa nevoie de atentie si acum din pacate timpul meu e mai limitat, nu-mi mai prea permite sa ma duc zile intregi sa ma joc cu ea. Si intamplarea face ca mami a ei a terminat si concediul maternal si a inceput munca. Sta cu “mamai” pe care din cate am cam inteles o goneste mereu. Si cred ca mai era suparata dintr-un motiv: nu l-am dus si pe prietenul ei sa o vada. Prietenul ei e prietenul meu, de fapt, dar atat de mult il iubeste ca n-am putut sa vad gelozie mai mare. Am zis ca am rivala cand se va mari.
Cert e ca mi se rupe sufletul cand vad ca biata Lolo are nevoie mare de companie, nu doar a mea, de a multor oameni care sa-i ofere atentie, de unor oameni care sa-i bage in seama prostiile, sa sara cu ea pe perne, sa deseneze pe pereti si sa se ascunda dupa perdea. Si poate nu neaparat oameni mici ca ea, dar oameni de la care sa vada afectiune, sa simta ca ii ofera timpul si atentia lor, sa simta ea ca e mica printesa a casei sau de ce nu a universului.
Am observat in general la copii mici o frustrare enorma cand isi dau seama ca nu primesc atentia si respectul cuvenit. Iar parintii se intreaba de ce se tavalesc ei pe jos si dau din picioare.
Poi am incercat zau sa le raspund la toti, dar nici unul nu vede motivul. Am auzit adesea replica: “da’ ce ? il conduc io sau el pe mine? ce el m-a facut sau eu pe el” si desigur multe altele asemanatoare. Dar se pare ca parintii nu-si dau seama ca de fapt ei doar trebuie sa isi creasca copii si nu sa si-i conduca, ca micutii au nevoie de o companie nu de un sef, ca pruncii astia trebuie sa auda lucruri frumoase si nu tipete de la parinti atunci cand ei fac vreo boacana.
Ma uitam si zilele trecute la o doamna care mergea cu feciorul ei pe strada, acesta avand nu mai mult de trei ani. Bietul copil voia sa mangaie o pisica iar maica-sa tipa ca ultimul animal sa nu mai punamana pe ea ca ea se grabeste. Poi cum sa nu se tavaleasca copilul ala pe jos si sa zbiere daca are de la cine sa invete? In plus el nu vrea decat sa atraga atentia. Se simte neglijat…
Spun asta pentru ca iata, nepotenia mea care are si ea doi ani si cateva luni e cam pe culmile datului din picioare daca nu i se cumpara ceva ce vrea ea, dar numai in fata parintilor. Cu mine e o scumpete. Si ma intreaba maica-sa de ce e asa cuminte in preajma mea? Stau si ma intreb eu - oare nu e vizibil, avand in vedere ca saraca abia daca e scoasa afara 30 de minute pe zi si vrea sa vada cat mai multi oameni, cat mai multe locuri, cat mai multa agitatie, lucruri pe care eu i le ofer gratis nu pe criteriul: “daca nu esti cuminte, nu pupi aia”.
