„Nu vreau sa fiu nota de subsol a vietii unui barbat” . Acestea au fost primele cuvinte pe care le-am descoperit cand am deschis cartea „Supuse sau Rebele”semnata Aurora Liiceanu. Si nu degeaba au fost primele cuvinte pe care le-am citit pentru ca intreaga poveste, structurata elegant in doua parti, sta sub egida lor.
O lume deloc straina noua, practic existenta dusa cu pragmatism zi de zi, se asterne in paginile cartii aducand in prim plan doua femei devenite celebre nu atat prin aportul lor vocational, uman sau intelectual cat prin dobandirea neasteptata si nesperata a numelor unor barbati care aveau sa insemne ceva mai tarziu pentru omenire. Doua femei pe care le regasim si astazi si dintotdeauna in femeile vemurilor pe care le traim. Vremurile se schimba dar aceste doua categorii de femei, descrise in carte , nu pier. Ele dainuie in timp si doar modalitatea de adaptare si abordarea s-au schimbat . Ele sunt aceleasi doua mari categorii: femeia supusa care nu asteapta miracole de la viata, nici transformari sau intamplari care sa o scoata din banalul pe care cumva il iubeste , dorindu-si o familie, copii si facandu-si un tel din a-si multumi sotul cu orice pret fiindu-i aproape si supunandu-se nevoilor si dorintelor lui, din umbra, cautand cu disperare sa fie laudata si sa i se multumeasca fiind mangaiata precum un copil si femeia rebela care accede la faima, bani, placeri extravagante si fericire ca la un stil de viata normal. Vedem, practic, doua versiuni ale feminitatii si doua modaltati, fiecare in parte considerata normala, de a trai. Fara a putea spune cum e normal de fapt sa fie. Nu cred ca exista normalitate pentru asta.
Am fi tentati sa spunem ca o cale de mijloc este cea mai potrivita (acolo sta normalitatea unui mod de viata al unui femei, as spune). Totusi categoriile principale, desi exista cu siguranta si aceea de mijloc care este si de preferat, raman cele doua: supusele si rebelele. Pana unde merge supunerea si pana unde ajunge rebeliunea e deseori greu de inteles. Uneori lucrurile trebuie luate ca atare si plasate acolo unde le este locul. In normalitatea pe care nu intotdeauna o acceptam usor. Nu putem intelege totul. Totusi aceste extreme sunt deopotriva nocive firii umane si coexistentei, periculoase pana la urma pentru ceea ce inseamna fiecare o data ce iese din umbra celuilalt. In definitiv suntem „entitati” de sine statoare si ar fi un gol in personalitate sa fim cunoscuti, remarcati si retinuti prin prisma unei alte persoane de care ne leaga un simplu nume mai ales atunci cand in absenta aceluia incetam sa mai existam social fiind asimilati. Hadley Hemingway si Zelda Fitzgerald sunt protagonistele acestor povesti care nu au in comun decat apartenenta la celebritate prin dobandirea bratului unui barbat celebru in umbra caruia ele se hranesc din „biberonarea finalizata cu inghitul in sec al esecului celebrtatii”.
O foarte buna carte de autoeducare pe care toate tinerele, cred eu, ar trebui sa o citeasca macar pentru a-si stabili statutul, a-l clinti daca e cazul si a invata o lectie de viata si de cultura deopotriva. Satisfactia si multumirea de sine nu vin niciodata o data cu dobandira lucrurilor p care ni le dorim daca ele nu au fost dobandite prin lupta proprie.
